08 mai Istoria educației

Școala, așa cum există astăzi, are sens numai dacă o privim dintr-o perspectivă istorică. Astfel, ca prim pas în a explica de ce școlile sunt așa cum sunt, prezint aici, în linii mari, o schiță a istoriei educației, de la începutul isotriei umane până în prezent. 

În relație cu istoria biologică a speciei noastre, școala e o instituție foarte recentă. Sute de mii de ani, înainte de inventarea agriculturii, am trăit ca vânători-culegători.

Pentru a fi vânători și culegători eficienți, oamenii trebuia să acumuleze cunoștințe vaste despre plantele și animalele de care depindeau și despre zonele în care își căutau hrana. Trebuia de asemenea să dezvolte aptituni în diverse meșteșuguri și  în folosirea uneltelor cu care vânau și culegeau. Trebuia să fie capabili să preia inițiativa și să fie creativi pentru a găsi mâncare și a urmări vânatul

Timp de mii de ani după invenția agriculturii, educarea copiilor a fost, într-o măsură considerabilă, o încercare de a le zdrobi voința pentru a face din ei muncitori buni. Un copil bun era unul obedient, care renunta la joaca si exploarare pentru a urma supus ordinele stăpânilor adulți. Această educație nu avea, din fericire, întotdeauna succes. Instinctele umane de joacă și explorare sunt atât de puternice, încât nu pot fi niciodată alungate cu totul prin bătaie din copil.

Pe măsură ce industria a progresat și a devenit ceva mai automatizată, nevoia de muncă din partea copiilor a scăzut în unele părți ale lumii. A început să se răspândească ideea că copilăria ar trebui să fie o perioadă de învățare și au fost create școli pentru copii ca locuri de învățare. Ideea și practica educației publice universale obligatorii s-a dezvoltat treptat în Europa, de la începutul secolului 16 până în secolul 19.

Mare parte din elanul pentru educația universală a venit de la religiile protestante emergente. Martin Luther a declarat că salvarea depinde de lectura Scripturii. Fiecare persoană trebuie să învețe să citească și trebuie să învețe că Scriptura reprezintă adevărul absolut și că salvarea depinde de înțelegerea acelui adevăr. Până la sfârșitul secolului 17, Germania, care era pe primul loc în dezvoltarea școlilor, avea legi în majoritatea statelor care obligau copiii să meargă la școală; dar Biserica Lutherană, nu statul, conducea școlile.

Angajatorii din industrie au văzut școlarizarea drept o metodă de a crea muncitori mai buni. Pentru ei, cele mai importante lecții erau punctualitatea, urmarea instrucțiunilor, rezistența la multe ore de muncă plictisitoare și o minimă abilitate de a citi și a scrie.

Pe măsură ce națiunile s-au centralizat, conducătorii acestora au văzut școlarizarea drept o modalitate de a crea buni patrioți și viitori soldați. Pentru ei, lecțiile cruciale erau legate de gloria patriei, realizările minunate și virtuțile morale ale fondatorilor și conducătorilor națiunii și nevoia de a apăra țara de forțele malefice din afară.

Odată cu răspândirea școlii, oamenii au început să considere învățarea drept munca copiilor. Aceleași metode bazate pe exercitarea puterii care fuseseră folosite pentru a-i face pe copii să lucreze la câmp și în fabrici au fost transferate natural în clasă.

Repetiția și memorarea de lecții sunt plictisitoare pentru copii, ale căror instincte îi împing mereu să se joace liber și să exploreze lumea pe cont propriu. Așa cum nu s-au adaptat imediat la munca pe câmp și în fabrici, copiii nu s-au adaptata imediat la școală.

În unele școli, copiilor le erau permise anumite perioade de joacă (pauza), pentru a-și mai elibera din tensiune, dar joaca nu era considerată metodă de învățare. În clasă, joaca era dușmanul învățării.

Toată lumea pleca de la ideea că pentru a-i face pe copii să învețe la școală voința le-ar trebui alungată cu bătaia. Un învățător din Germania ținea o evidență a pedepselor pe care le-a administrat în 51 de ani de predare, lista incluzând: ”911.527 de lovituri cu bățul, 124.010 de lovituri cu bastonul, 20.989 de lovituri cu rigla, 136.715 de lovituri cu mâna, 10.235 de lovituri peste gură, 7.905 de lovituri peste urechi și 1.118.800 de lovituri peste cap”. E clar că era mândru de educația pe care o făcuse.

În secolele 19 și 20, școlarizarea publică a evoluat treptat înspre ceea ce recunoaștem astăzi drept școlarizare convențională. Metodele de disciplinare au devenit mai umane sau, cel puțin, nu mai sunt fizice; lecțiile sunt mai laice; programa s-a lărgit, pe măsură ce s-a lărgit cunoașterea, pentru a include un număr crescând de materii; iar numărul de ore, zile și ani de școlarizare obligatorie a crescut continuu.

Școala a înlocuit treptat munca la câmp, munca din fabrici și treburile domestice, devenind sarcina cea mai importantă a copilului. Așa cum adulții au ziua de muncă de 8 ore, copiii din ziua de azi au aprox. 6 ore de muncă la școală, plus încă o oră sau mai mult de teme și deseori mai multe ore de lecții în afara școlii. De-a lungul timpului, viețile copiilor au devenit din ce în ce mai definite și structurate de programa școlară. Copiii sunt acum aproape universal identificați după clasa în care sunt, așa cum adulții sunt identificați după serviciu sau carieră.

Educatorii isteți din ziua de azi folosesc  ”jocul” ca o metodă de a-i face pe copiii să le placă unele lecții, iar acestora li se permite ceva joacă liberă în timpul pauzei .

Școala este în prezent locul unde copiii învață distincția pe care vânători-culegătorii nu au cunoscut-o niciodată: diferența dintre joacă și muncă. Profesorul spune: ”trebuie să muncești și apoi poți să te joci”. În mod clar, conform acestui mesaj, munca, care cuprinde toată învățarea școlară, este ceva ce nimeni nu vrea să facă, dar trebuie; iar joaca, singurul lucru pe care ai vrea să-l faci, are puțină valoare. Aceasta este, poate, prima lecție din sistemul nostru de școlarizare.