27 apr. Teatru, artă si terapie

Dramaterapia reprezintă utilizarea teatrului, a improvizaţiei, a jocului de rol,  a muzicii şi mişcării, a poveştilor, măştilor şi ritualurilor, a marionetelor şi jocurilor inspirate din teatru (jocuri dramatice), ca factor terapeutic, în ajutorul persoanelor care au o stare de discomfort fizic şi/ sau psihic (emoţional).

În Poetica (prima lucrare de teorie teatrală), Aristotel ne spune că bolile sufletului nu sunt diferite de cele ale corpului. Dacă o boală afectează corpul, atunci și sufletul are de suferit, iar dacă avem un suflet bolnav, corpul nu va rămâne neafectat. Tot în aceeași idee, dacă avem grijă de suflet, atunci îi vom face bine și corpului, iar dacă ne îngrijim corpul, vom avea și un suflet sănătos. Din acest motiv, spune Aristotel, teatrul are o funcție terapeutică, el restabilește echilibrul complex dintre trup și suflet.

Carl Jung spunea despre acest fel de terapie că nu este un tratament, ci o modalitate de a dezvolta posibilitățile creative aflate în stare latentă, fiindcă în ziua de azi acestea tind să devină un automatism. Astfel, atelierele de dramaterapie nu urmăresc să creeze actori, ci să dezvolte omul. Scopul lor e să îl facă pe pacient să își descopere și să își pună în valoare calitățile, să îl învețe să fie stăpân pe el în situații de criză și să îl ajute să-și dezvolte imaginația și creativitatea.

În general, ședințele încep cu o serie de exerciții de încălzire fizică. După aceea se trece la o discuție despre piesa sau personajul ales de cursanți. În cadrul acestei discuții, fiecare cursant descrie întâmplări personale care au legătură cu tema piesei sau cu personajul. Se creează astfel un mediu confortabil în care nimănui nu îi este rușine să vorbească despre amintirile, problemele sau experiențele prin care a trecut și fiecare participant își câștigă libertatea de a vorbi despre sentimentele sale.

Scopul acestei etape este să îndrume participanții către o nouă perspectivă asupra sentimentelor produse de problemele sau experiențele lor.

Actorii folosesc o adevărată tehnică de provocare și controlare a sentimentelor. Ei au un sistem bine determinat prin care pot să își construiască universul interior. Trebuie să recunoaștem că sentimentele sunt neașteptate și sunt greu de înțeles, dar dramaterapia, inspirându-se din teatru, ne învață că ele pot fi percepute prin intermediul unor exerciții specifice.

Un exemplu este următorul: un participant la atelier povestește despre frica sa de înălțime și apoi este rugat să interpreteze rolul unui alpinist. Acest joc îl va relaxa, îl va face să privească detașat sentimentul de frică și îl va ajuta să înfrunte mai ușor problema. Așa cum spunea Carl Jung, în timpul acestor exerciții, oamenii „își exprimă artistic cele mai profunde angoase, dar, în același timp, se eliberează de ele”.

Alte două mari calități pe care dramaterapia le dezvoltă sunt sinceritatea și libertatea de a spune „ăsta sunt eu”. Poate părea paradoxal, dar actorii sunt oameni foarte sinceri, care se cunosc foarte bine. Ei nu sunt mincinoși sau prefăcuți. În actorie, prefăcătoria denotă un joc fals. Pentru a ajunge la sinceritatea transformării complete într-o altă persoană, actorul trebuie să înțeleagă cu răbdare și fără prejudecăți modul în care gândesc și simt personajele sale. Prin urmare, actorul trebuie să fie un fin cunoscător al omului. Din acest punct de vedere, el seamănă cu un psiholog, deși e și foarte diferit de acesta. Pentru un actor este foarte important și să poată transpune pe scenă ce a înțeles. Ca să-și atingă scopul, el trebuie să găsească asemănări între modul lui de a fi și cel al personajului; trebuie să își cunoască profund propria ființă.

Încă din studenție, actorii sunt învățați să-și pună cu sinceritate oglinda în față și să-și vadă calitățile, defectele, frumosul și urâtul. Participantul la dramaterapie trece printr-o experiență asemănătoare: în momentul în care lucrează la un rol, parcurge drumul către el însuși. Căutarea eului prin intermediul unui personaj ne ajută să știm cine suntem și ce vrem într-o lume în care ni se spune în permanență ce ar trebui să fim și ce ar trebui să vrem.