26 apr. De ce-l iubim pe Caragiale

Fie că vorbim de piese de teatru, schiţe sau farse, Caragiale a manifestat un excepţional apetit pentru satiră, asupra lumii pitoreşti a Capitalei şi provinciei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Răutatea lui Caragiale nu era decât o legendă fabricată de detractorii săi. O inimă caldă a bătut generos în pieptul lui, iar prietenia a fost un cult pentru el. Numeroşi duşmani ai marelui dramaturg, guvernanţi şi bieţi „scripcari ai penei” sau „scribuleţi” cum îi numea el, au trâmbiţat, aclamat, scris sau şoptit că, autorul „Nopţii frutunoase” era un „om fără inimă”, „veninos”, „afurisit”, „viclean”.

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale, de lângă Ploieşti – astăzi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa – , fiind fiul lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Data oficială a naşterii, trecută în certificatul său de botez, descoperit la Arhivele Naţionale, este 1 februarie 1852 (13 februarie, pe stil nou), el fiind botezat pe 7 februarie.

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc . Deși a scris doar nouă piese, Ion Luca Caragiale este considerat cel mai bun dramaturg român din toate timpurile.

Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Conștiința de artist impecabil și scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul „sosului greșelilor de ortografie și punctuație” și a „enormelor greșeli fundamentale”.

Omul lui Caragiale este cufundat in mediocritate colectivă, lipsă de personalitate, de interes, de voință, el fiind un efect al schizofreniei sociale. Se pricepe la orice și mai ales la politică, deși, in realitate, nu s-a priceput niciodată la nimic, se lasa manevrat de forțe exterioare fară să protesteze și se supune dogmelor condamnându-se, astfel, la anonimat. Acest prototip al individului comun primește din partea lui Caragiale un nume generic: acela de “moftangiu”.

Eroii lui Caragiale sunt innebuniți după politică, dar sunt niște politicieni cretini, aprecia Ionescu, în așa masură incât și-au deformat limbajul cotidian. In “O scrisoare pierduta” și “Conu’ Leonida”, exemplele de acest tip abundă. Farfuridi vorbeste, spre exemplu, de “schimbări pe ici, pe colo și anume in punctele… esențiale”. Caragiale este primul care introduce in schițele sale dialogul absurd. Un absurd comic, izvorât din dorința oamenilor de a epata și din prostie, pentru ca toate personajele lui Caragiale suferă intr-o mai mare sau mai mică masură de imbecilitate.

În aparenţă, personajele lui Caragiale par a fi cinstite, corecte, amabile, dar în realitate ele sunt cu totul altfel: corupte, parvenite, demagogice. Caţavencu, Zoe, Dandanache, Trahanache, Pristanda etc. sunt surprinşi în diverse ipostaze, dar nu şi în adevărata lor înfăţişare, ei vorbesc sau cel puţin încearcă să vorbească folosind pronumele de politeţe, împrumuturi din limba engleză și franceză, ca să pară intelectuali, nobili. Tipurile de comic întâlnite în opera lui Caragiale sunt cele cunoscute la nivelul literaturii universale: comicul de caracter, comicul de limbaj, ticurile sau automatismele verbale, truismele, contradicţia în termeni, nonsensurile, comicul numelor (al personajelor), comicul de moravuri.

Caragiale aduce teatrului și prozei românești o strălucire deosebită. Meritul scriitorului este, in primul rând, acela de a fi un mare creator de tipuri și de scene de viață, prin care opera lui devine o adevărată „comedie umană”, un document artistic al moravurilor unei epoci,  scriitorul apărând ca un umorist al parvenitismului autohton.

Ion Luca Caragiale a murit la Berlin, în locuinţa sa din cartierul Schöneberg, la 9/22 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani, în urma unui atac de cord.  trupul său va fi adus în ţară şi va fi înhumat, la 22 noiembrie, cu onoruri militare, la cimitirul Bellu.

Pe piatra funerară a mormântului lui Caragiale este montat un basorelief medalion sculptat de Ion Georgescu, pe care este scris următorul epitaf:

„FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL!

CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI

NU POATE TRĂI.”