11 oct. Broadway

Broadway este practic o şosea din statul New York, care străbate mai multe cartiere din oraşul cu acelaşi nume, inclusiv Manhattan şi Bronx, pe o porţiune de mai bine de 20 km. De-a lungul său s-au aşezat pe parcursul secolului al XIX-lea mai multe teatre care au cunoscut o perioadă de înflorire deosebită după Războiul american de Secesiune, deşi primul teatru newyorkez fusese inaugurat încă de la jumătatea secolului precedent.

Teatrele de pe Broadway au continuat să se înmulţească în perioada dintre Războiul Civil şi Primul Război Mondial, extinzându-se – sau mutându-se – către zona pe care o ocupă în prezent, aflată în jurul şi în preajma Times Square. Spectacolele prezentate pe Broadway în aceste lungi decenii de început au reflectat, pe de o parte, solicitarea publicului burghez pentru distracţie, iar, pe de altă parte, puternicul import cultural european care venea să servească aceste solicitări. Teatrele puneau în scenă mai ales vodeviluri, comedii muzicale cu intrigă uşoară dar cu ritmuri antrenante şi melodii uşor de fredonat, majoritatea aduse din Europa şi care au stat la baza apariţiei musicalului în forma sa elaborată, specifică perioadei interbelice.

Acestea au reflectat încă de la început nevoia de veselie, abundenţă, strălucire a unei societăţi din ce în ce mai prospere. Ele au fost construire şi adaptate nevoilor de a primi un public cât mai numeros, din cât mai multe categorii sociale, în ocazii cât mai dese, şi au reprezentat, din acest punct de vedere, un mijloc de egalizare socială. După cum spunea istoricul Marlis Schweitzer, Broadway a cultivat în mod implicit ideea că democraţia este o formă de a alege între mărci diferite ale unor mărfuri şi între piese cât mai diferite la teatru, stimulând consumismul ca formă de combatere a conflictelor sociale. Revista „Theatre Magazine” remarca în 1917 că teatrele se asemănau tot mai mult cu magazinele universale:totul trebuia să fie nou şi la modă (clădirea, facilităţile ei, sălile de spectacol, afişele), toate erau alese în aşa fel încât să atragă atenţia clientului, să-i transmită sentimentul diversităţii şi luxului pe care şi-l poate permite. Dar teatrele de pe Broadway au făcut şi altceva, după cum remarca aceeaşi revistă:au impus o modă, au contribuit la formarea şi modelarea gusturilor şi culturii de masă. „În draperia ingenioasă de la o fereastră, într-un nou aranjament floral, femeia găseşte inspiraţia pentru o mică schimbare binevenită în propriul cămin”, consemna „Theatre Magazine” în 1916. Călătorul britanic Samuel Osgood observa încă din 1866 că ceea ce deosebea Broadway de teatrele londoneze era faptul că acestea erau intercalate cu magazine universale, restaurante, cafenele şi hoteluri, fiind astfel un centru al vieţii urbane newyorkeze.

Nebunia şi exuberanţa dezinhibată a anilor ’20 au fost cele care au construit faima naţională şi internaţională a teatrelor de pe Broadway. În prima decadă de după Marele Război, industria de entertainment a cunoscut un avânt deosebit în toată lumea, dar mai ales în America. Cifrele sunt edificatoare în acest sens:între 1924-1929, pe Broadway s-au deschis 26 de teatre noi, numărul lor ajungând astfel la 66;în sezonul 1928-1929 au fost puse în scenă nu mai puţin de 264 de producţii diferite. Proprietarii teatrelor şi investitorii au început să recurgă la strategii coerente de promovare a pieselor, reclama fiind fundamentală pentru succesul unui spectacol. Tot acum apare şi o poziţie nouă printre ziarişti, cea a criticului din noaptea premierei. Acesta era, de fapt, primul critic de teatru care vedea spectacolul, îşi scria cronica pe genunchi, în sală, pentru a putea prinde ediţia de dimineaţă, iar cuvintele lui erau decisive pentru succesul de piaţă al unei piese. Criticul din noaptea premierei era, astfel, un personaj invidiat, dar şi temut, iar munca lui nu atrăgea multă simpatie din partea nimănui.

Anii celui de-Al Doilea Război Mondial au fost plini de strălucire pe Broadway;în primul rând, pentru că deceniile anterioare construiseră deja o faimă deosebită şi aceasta a atras investiţii majore care au mers în paralel cu cererea de divertisment aflată mereu în creştere, iar în al doilea rând pentru că războiul se ducea departe de casă, fără a afecta prea mult viaţa cotidiană a individului. Unii critici au considerat perioada anilor ’40 ca fiind la fel de strălucitoare ca şi cea a anilor ’20, din punct de vedere al efervescenţei creatoare de pe Broadway.

„Oamenii nu mai trebuie să meargă pe Broadway, ci Broadway vine la ei”

Anii ’50 au confruntat însă teatrele de pe Broadway cu alte provocări. Dacă între cinema şi teatru se stabilise un echilibru reciproc avantajos, în deceniile anterioare, televiziunea le-a afectat pe ambele în egală măsură. Televiziunea transmitea filme şi piese de teatru acasă, fără niciun fel de costuri, deci – după cum se spunea în epocă – „oamenii nu mai trebuie să meargă pe Broadway, ci Broadway vine la ei”. Decorurile extravagante şi costurile mari cu artiştii au impus o creştere continuă a preţului biletelor la teatru, ceea ce a afectat de asemenea audienţa. În 1957 existau deja cca. 40 milioane de aparate tv în Statele Unite şi 467 posturi de televiziune.

O altă provocare a apărut în aceeaşi perioadă din partea tinerei generaţii. Dacă oamenii au fost atraşi de Broadway în deceniile anterioare graţie muzicii şi dansului, generaţia anilor ’50 a descoperit însă rock and roll-ul. Gusturile muzicale ale tinerilor s-au schimbat radical, evoluând diferit faţă de cele ale părinţilor şi faţă de cele anterior promovate de teatrele de pe Broadway. După 1955, când Bill Haley and the Comets au lansat „Rock around the clock”, muzica americană nu va mai fi aceeaşi. Noul curent s-a impus prin artişti valoroşi precum Pat Boone, Jerry Lee Lewis sau Elvis Presley, a căror muzică exprima mai bine decât musicalurile energia şi dinamismul generaţiei tinere, dar mai ales revolta acesteia împotriva conservatorismul şi normelor morale rigide ale primilor ani postbelici şi împotriva căreia Broadway nu mai putea concura.

Un reputat compozitor şi textier de pe Broadway, Steven Sondheim, observa cu amărăciune în 1978 că între muzica teatrului şi muzica poporului – unificate de Broadway în deceniile trecute – se produsese o ruptură ireparabilă, deoarece adolescenţii, nefiind expuşi de mici muzicii teatrului, nu mai pot deprinde gustul acesteia ca adulţi.

Broadway în prezent

„West Side Story” n-a fost nici pe departe cântecul de lebădă al Broadway-ului, ci doar o demonstraţie suplimentară a faptului că, în ciuda provocărilor, mediul artistic cultivat pe Broadway se poate reinventa, se poate adapta şi că mai avea încă un cuvânt de spus. Provocările s-au înmulţit în deceniile anterioare:numărul teatrelor s-a redus, ca şi numărul spectatorilor. Cu toate acestea, teatrele de pe Broadway continuă să funcţioneze şi să aducă în faţa publicului, pe lângă momente de revival cu reprezentări ale unor spectacole clasice, şi piese noi, atrăgând atât pe newyorkezi, cât şi turiştii străini care, vizitând oraşul, nu pot rata ocazia de a vedea un spectacol pe Broadway. Se poate spune că faima deceniilor anterioare a asigurat supravieţuirea pe termen lung a tradiţiei teatrale pe celebra stradă newyorkeză. Broadway rămâne, chiar şi la începutul secolului al XXI-lea, un punct de reper al New York-ului, al culturii americane în general şi, în fond, al moştenirii culturale a secolului precedent.